Civilizaţia creditului este în agonie

Recomandă prietenilor:

de Gheorghe Piperea piperea.ro

Trăim zilele de final al civilizaţiei bazate pe credit şi pe banii creaţi din nimic. De fapt, acest final era previzibil încă din 1990, cînd un anume Francis Fukuyama a scris „Sfîrşitul civilizaţiei şi ultimul om”. Laureaţii cu Nobel – economişti şefi de bănci globale – l-au ironizat, desigur. Printre altele, aceşti deştepţi ai Pământului au adus ca argument victoria capitalismului asupra sistemului comunist.

Dar sfîrşitul statelor comuniste din Estul Europei (1989- 1991) nu a însemnat victoria, ci doar amânarea cu 20-25 de ani a colapsului acestei civilizaţii a creditului. Cetăţenii fostelor state comuniste au descoperit „binefacerile” societăţii de consum, creând astfel un tampon pentru un tren al civilizaţiei banilor din nimic care se îndrepta cu 200 de km la ora către peron. Acest tampon nu a oprit trenul. Mai degrabă a sporit violenţa înmagazinată de această maşinărie supraîncălzită. Când ea se va izbi de zid, va fi de rău.

Atît de mare a ajuns în prezent presiunea cazanului nostru economic global, încît laureaţi ai Premiului Nobel pentru economie şi comentatori tv au ajuns să profeţească războiul global ca singură soluţie globală a acestei acumulări de tensiune.

Civilizaţia bazată pe credit nu poate decât să conducă la această acumulare de presiune. E ceva greşit în esenţa sistemului.

PositiveMoney publică pe site-ul lor, începînd din noiembrie 2014, o schemă grafică e evoluţiei cantităţii de bani de pe piaţă, între anul 1969 (anul de început al acelui New Age al consumului pe credit) şi anul 2010, o schemă a cărei aparenţă îţi sare în ochi. Seamănă cu un tsunami.

Din 1969 pînă în 2010, în Marea Britanie, s-au emis bani propriu-zişi (cash) care nu au depăşit niciodată valoarea de 69 miliarde lire sterline. În schimb, banii creaţi de bănci prin simplul fapt al creditării au crescut de la 100 miliarde lire sterline în 1969, la 2.213 miliarde lire sterline în 2010. Între 2000 şi 2008 cantitatea de bani creaţi astfel de bănci s-a dublat (de la 881 miliarde, la peste 1800 miliarde).

Nu e nevoie să faceţi calcule pentru a percepe dimensiunea dezastrului acumulat. Încercaţi să vă imaginaţi un tsunami care este la 220 de metri deasupra plajei liniştite unde over-lorzii sistemului îşi beau, admirînd peisajul, a patra pinacolada consecutivă. Şi comparaţi apoi cu ceea ce s-a întîmplat în insulele din Oceanul Indian în 26 decembrie 2004 în urmarea unui tsunami real de doar 20 metri înălţime. Au fost peste 260 de mii de persoane luate din această lume. A fost, practic, cel mai mare dezastru natural din istoria cunoscută a omenirii. Cît de mare va fi dezastrul cînd acest tsunami financiar va atinge „uscatul”? Mintea umană refuză astfel de calcule şi, probabil, din acest motiv, nimeni nu îşi face (încă) probleme. Instinctiv, ne abatem gîndurile de la lucruri sinistre.

Cei de la PositiveMoney citează o declaraţie a unui parlamentar prezent la o dezbatere, din noiembrie 2014, relativă la crearea banilor, la care au participat mai mulţi parlamentari britanici. Domnul Steve Baker a spus că, „de fiecare dată când o bancă acordă un împrumut, ea creează simultan un depozit corespunzător valoric în contul împrumutatului, fabricând astfel bani”. Deci, banca creează bani prin simpla operaţiune (juridic, nu economică şi nici faptică) a creditării. Declaraţia coincide cu ceea ce Banca Angliei consideră a fi definiţia cea mai aproape de realitate a creării de către bănci, din nimic, a banilor-datorie.

Un alt parlamentar prezent la dezbatere, Zac Goldsmith, declara cu aceeaşi ocazie: „Mă gândesc că mulţi dintre cei prezenţi vor recunoaşte cu smerenie că această bizarerie bancară despre care discutăm este o ches¬tie complexă pe care puţină lume o înţelege”. Mda, cum ar zice un personaj din Filantropica: „Viaţa e complexă şi are multe aspecte”. Ignoranţa parlamentarilor de peste tot explică multe, inclusiv faptul că domnul Mugur Isărescu, al doilea cel mai credibil român, îşi permite să spună că banking-ul este un fel de alchimie, la care doar iniţiaţii se pricep, noi, toţi ceilalţi, avînd dreptul să tăcem în această privinţă.
Acelaşi domn Zac Goldsmith spunea că economia nu mai este legată de realitatea lumii naturale din care derivă orice bun (şi orice valoare, adaug eu). Papa Francisc I spunea şi el că, în goana după profit, sub influenţa lăcomiei, care este unul din cele 7 păcate capitale, nu facem decât să accelerăm distrugerea lumii noastre.

Foarte de acord cu spusele inspirate ale Papei, dar am o singură obiecţie: nu noi facem asta, ei fac asta.

Over-lorzii sistemului.

Mario Draghi
 

Domnul Steve Baker spune des¬pre „quantitative easing” că este o politică deliberată de creştere a averii persoanelor care sunt mai bătrîne şi mai bogate. Mă întreb dacă domnul Steve Baker o fi văzut scena din Mary Poppins cu domnul Banks pregătit pentru a fi demis de foarte bătrânii proprietari ai băncii la care domnul Banks lucra. Şi mă întreb câţi bani şi câtă avere are domnul Steve Baker, supus smerit al unei regine foarte, foarte bogate (şi încă verde la 90 de ani; spun asta cu simpatie). Aşa că, ar fi indicat să analizăm un pic şi gradul de ipocrizie, nu numai pe cel de ignoranţă.

Am să fiu cît se poate de tăios şi am să spun că, întrucît nu e vorba de simple defecte ale capitalismului (aşa cum, la revoluţiile din 1989, nu era vorba de simple defecte ale comunismului), ci de erori de esenţă ale construcţiei, care este fundamental greşită şi, întrucît nu mai are resursele interne pentru a se auto-corecta, acest sistem trebuie să dispară.

La temelia acestui sistem greşit stă controlul populaţiei prin creditare şi prin fabricarea de bani din nimic. Prin însuşi faptul creditării, o operaţiune strict juridic şi nu economică, băncile creează bani, care nu mai sunt emişi de stat, sunt bani privaţi. Cînd plătim o datorie la bancă, nu mai dăm Cezarului ce-i al Cezarului, dar nici lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Pentru a se păstra controlul, se utilizează supra-îndatorarea, foametea şi sărăcia şi chiar supra-popularea zonelor sărace ale planetei. Şi pentru asta sunt necesari bani. Mai ales cei creaţi din nimic.

Un motiv în plus de colaps al sis¬temului este acela că se consumă resursele într-un ritm mult prea rapid pentru a putea lăsa timp regenerării, planeta fiind rănită în fiecare secundă de consecinţele industriei concepute să menţină controlul în mîinile unei oligarhii ce populează Capitoliul.

Cînd într-un eco-sistem există un număr limitat sau descrescător de animale-pradă şi un număr crescător de animale-prădător, acestea din urmă sunt expuse pieirii, chiar dacă el ar fi în vîrful lanţului trofic. Cînd un organism este invadat de viruşi, fie organismul găseşte resursele interne sau medicamentul pentru a ucide viruşii, fie organismul moare. În ambele cazuri, virusul moare. La fel se întîmplă cu simbioţii – acele animale microscopice care populează un organism, ajutându-l să trăiască sau, după caz, determinîndu-i moartea, în caz de înmulţire necontrolată.

Planeta, lumea, sunt la fel ca un organism. Planeta se poate îmbolnăvi. Ca un organism bolnav, ea poate lupta şi ucide viruşii şi simbioţii care îi pun viaţa în pericol. Dar poate foarte bine să colapseze, dacă agenţii patogeni sunt prea virulenţi. În ambele cazuri, agenţii patogeni mor. Overlorzii sistemului sunt simbioţii patogeni şi viruşii planetei. Ei sunt cei care deţin controlul. Cum organis¬mul este bolnav, în ambele situaţii, overlorzii sistemului sunt sortiţi pieirii.

Trăim într-un imperiu global controlat de o mînă de overlorzi ai sistemului care ne supun la foamete, suprapopularea zonelor sărace ale planetei, religie instituţională şi supra-îndatorare, toate acestea pentru a ne controla. Corporaţiile globale prin care se exercită acest control sunt punctele nodale ale unei plase care acoperă întreaga lume (world wide web) şi care formează un imperiu global, un imperiu al overlorzilor. Dar este un imperiu aflat la amurg, o împărăţie întoarsă cu faţa spre apus. E un imperiu care este gata să ia sfîrşit.

Omenirea a mai trecut prin astfel de amurguri ale zeilor şi ale împărăţiilor.

Luaţi aminte la spusele profetului Daniel (Vechiul Testament, cap. 5, versetele 5 şi 25):
„În clipa aceea s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris, în faţa sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc:
Mene mene tekel upharsin (Numărat, numărat, cîntărit şi împărţit!)”.

În timpul unui banchet, împăratul babilonian Belshazar (fiul şi co-regentul mult mai cunoscutului Nabucodonosor) a băut vin din vasele de aur şi de argint ale Templului lui Solomon, pe care le jefuiseră babilonienii la căderea Ierusalimului. Împăratul a dat să bea din aceste vase sacre chiar şi „ţiitoarelor” de la banchet. A fost o insultă la adresa lui Dumnezeu, o blasfemie. În plin banchet a apărut o „mînă de om”, des¬prinsă de orice corp uman, care a scris ceva misterios pe zid.

Scrierea de pe zid este o tema perenă în iconografia creştină şi în artă. În tradiţia ebraică şi cea creştină, Scrierea de pe zid este de la Dumnezeu. Se zice că Scrierea este în aramaică veche (o scriere care nu era cunoscută în Imperiul multinaţional babilonian, evreii aflaţi atunci în captivitate în Babilon utilizînd o scriere ebraică apropiată de scrierea cuneiformă utilizată la vremea aceea), este practicată de sus în jos (şi nu de la dreapta la stînga) şi este încifrată utilizînd codul akbash. Aşa că bietul împărat Belshazar a fost nu doar înspăimîntat de această apariţie, ci şi încurcat din neputinţa de a înţelege sensul Scrierii de pe zid. Profetul Daniel a fost chemat pentru tâlcuirea Scrierii de pe zid.

Iată cum a interpretat profetul Scrierea de pe zid :

Daniel 5 : 26-27 : „Domnul a numărat zilele împărăţiei tale şi le-a pus capăt; ai fost cîntărit în balanţă şi ai atîrnat puţin”.

Pentru (ne)cunoscători: aceasta este o prevestire a unui sfîrşit. Înseamnă sfîrşitul unui imperiu care nu mai face doi bani în faţa lui Dumnezeu. Nimic nu e prea mare pentru a eşua.

Pe înţelesul overlorzilor sistemului care guvernează actualul imperiu global: „Nothing is too big to fail” (n.r. Nimic nu este prea mare ca să se prăbuşească).

Imperiul multinaţional babilonian, vechi de mai mult de o mie de ani, avea să se stingă chiar în ziua tâlcuirii Scrierii de pe zid. De pe Wikipedia îmi rezultă că majoritatea istoricilor, mai vechi sau mai noi, au ajuns să confirme că istoria din Biblie este reală. Imperiul babilonian a fost cucerit de perşi, fiind ulterior împărţit în două, între mezi şi perşi. Sunt unii istorici şi exegeţi ai Bibliei care spun chiar că ultimul cuvînt al scrierii de pe zid (Upharsin) înseamnă atît „jumătate de măsură” (ceea ce semnifică diviziunea, spargerea în bucăţi), cît şi Persia.

Împărţit, divizat (upharsin) nu înseamnă doar separat în mai multe bucăţi, ci chiar spart, făcut cioburi sau fărîme. Părţile, cioburile fostei împăraţii se vor desprinde din întreg, vor capăta individualitate, se vor concura şi război între ele, pînă cînd vor găsi un alt principiu organizator care să le re-adune laolaltă. Înainte de re-unire, înainte de pace, va fi război.

Aşa cum am spus mai sus, unii au profeţit un război global, alţii şi-l doresc. S-a susţinut chiar că lumea, aşa cum o ştim de 2000 de ani, ca civilizaţie a creditului, s-a sfîrşit (a se vedea articolul lui Make de luni din BURSA – „Omenirea este o carte sacră”).

Dar un război global provoacă victime colaterale. Şi orice război are această „calitate” de a camufla răspunderile legale şi morale ale celor vinovaţi. În plus, un război global ar ascunde pentru un timp greşeala de construcţie a sistemului. Ar amâna sfârşitul acestui imperiu. Or, acest imperiu nu a avut căi drepte. El nu merită să supravieţuiască. Nu e cazul să îl jelim în avans.

De altfel, la prima vedere, un război global, în condiţiile actuale, ar însemna Apocalipsa. Dacă ar exista şansa de a anula Apocalispa, unde aţi vrea să fiţi mâine?

Pînă la episodul următor, va invit să luaţi aminte şi la aceste cuvinte ale profetului Daniel.

Daniel 7:23 : „Fiara a patra este o a patra împărăţie, care va fi pe pămînt. Ea se va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pămîntul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi”.

* Ignoranţa parlamentarilor de peste tot explică multe, inclusiv faptul că domnul Mugur Isărescu, al doilea cel mai credibil român, îşi permite să spună că banking-ul este un fel de alchimie, la care doar iniţiaţii se pricep, noi, toţi ceilalţi, avînd dreptul să tăcem în această privinţă.

* Din 1969 pînă în 2010, în Marea Britanie, s-au emis bani propriu-zişi (cash) care nu au depăşit niciodată valoarea de 69 miliarde lire sterline. În schimb, banii creaţi de bănci prin simplul fapt al creditării au crescut de la 100 miliarde lire sterline în 1969, la 2.213 miliarde lire sterline în 2010. Între 2000 şi 2008 cantitatea de bani creaţi astfel de bănci s-a dublat (de la 881 miliarde, la peste 1800 miliarde).

* Overlorzii sistemului sunt simbioţii patogeni şi viruşii planetei. Ei sunt cei care deţin controlul. Cum organismul este bolnav, în ambele situaţii, overlorzii sistemului sunt sortiţi pieirii.

Preluare de la piperea.ro

213 total views, 1 views today

Majoritatea cititorilor au spus că articolul este Util.
Ce părere ai despre articol?
  • Extraordinar 
  • Interesant 
  • Util 
  • Plictisitor 
  • Eronat 

Recomandă prietenilor:

Fii primul care comentează despre "Civilizaţia creditului este în agonie"

Comentează, te rog

Copyrighted Image

Civilizaţia creditului este în agonie

de Florentin Udrescu durată: 10 min
0