Brzezinski: noua strategie americană contra Rusiei şi Chinei

Zbigniew Brzezinski nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru cei cu noţiuni minime de geopolitică şi strategii globale. Văzut de mulţi drept cea mai mare eminenţă cenuşie, alături de Henry Kissinger, evident a ştiinţelor politicii americane, Brzezinski este omul luat în serios de toate cercurile de putere din întreaga lume, chiar şi în momentele în care glumeşte. Cu atât mai mult cu cât ultima sa declaraţie nu a fost deloc una în spirit de glumă, ci a avut ca subiect central reorientarea strategiilor americane contra unei Rusii şi Chine cu mult mai puternice decât erau în trecutul apropiat.

Într-un interviu recent, Brzezinski a declarat fără niciun echivoc că „sfârşitul erei de hegemonie americană la nivel mondial va arunca lumea în haos”. Pentru a evita această posibilitate, Brzezinski, renumit deja pentru susţinerea făţişă pe care o are pentru hegemonia Statelor Unite ale Americii, sugerează destul de făţiş o realiniere a politicii americane externe, precum şi o nouă tactică care să contracareze tendinţele de preluare a rolului de primă putere mondială de către marile sale rivale, Rusia şi China.

Pentru a sintetiza opiniile lui Brzezinski, trebuie menţionat faptul că acesta şi-a împărţit interviul acordat ziarului The American Interest în două mari secţiuni. În prima dintre ele, reputatul politolog porneşte discuţia de la o cruntă realitate pentru americani, anume că SUA nu mai sunt deloc o putere globală cu tentă imperialistă. În cea de a doua secţiune, Brzezinski punctează asupra haosului generalizat care ar cuprinde lumea întreagă, după colapsul puterii imperialiste exercitate de SUA. Pentru ca SUA să-şi păstreze puterea, Brzezinski oferă mai multe soluţii.

Prima şi probabil cea mai importantă dintre acestea constă în momirea celor doi mari rivali geopolitici ai SUA pentru a lucra în favoarea intereselor globale americane. Asta sugerează intelligence-ului american folosirea crizelor din Orientul Mijlociu ca sursă de pericole comune atât pentru SUA, cât şi pentru Rusia şi China. „America va administra eficient violenţele din Orientul Mijlociu numai şi numai dacă va alcătui o alianţă care va include în proporţii variate Rusia şi China. Aşteptările politice pentru China în viitorul apropiat au ca obiect obţinerea statutului de cel mai important partener al SUA în ceea ce priveşte administrarea haosului global care a început deja să se instaleze pornind din nord-estul Orientului Mijlociu. Acest haos periculos riscă deja să contamineze părţile de sud-est ale Rusiei, precum şi porţiuni vaste din vestul Chinei, unde trăieşte o populaţie musulmană”, susţine Brzezinski.

O altă direcţie de acţionare sugerată de politolog are în vedere convingerea lumii musulmane de a acţiona şi mai mult în favoarea intereselor americane. Pentru a se atinge acest punct deosebit de dificil şi tensionat, Brzezinski face încă o dată apel la celebra sa doctrină de „trezire democratică globală”, care justifică implicarea americană în declanşarea şi dirijarea faimoasei Primăveri arabe. Metoda este mai simplă decât pare: folosirea forţelor şi curentelor antiamericane, pentru a întări de fapt dominarea Washingtonului prin intermediul diverselor mecanisme de influenţă politică şi infiltrare directă în factorii de decizie locali. Brzezinski insistă că o atenţie specială trebuie acordată maselor din afara Occidentului care au fost recent inflamate politico-social, situaţie care poate fi înţeleasă real doar în contextul indicat de el în teoria trezirii pe linie democratică a maselor emergente de oameni. Apariţia ISIS – şi, înaintea acesteia, a revoltelor provocate de Frăţia Musulmană în lumea musulmană – pot fi considerate ca rezultate ale aplicării acestei strategii particularizat. Aceste forţe provoacă în mod „surprinzător” probleme pentru toată lumea de acolo, mai puţin pentru Statele Unite.

Un alt punct important evidenţiat de politolog se referă la menţinerea cu orice preţ a prezenţei militare americane în Orientul Mijlociu. Acesta a avertizat că retragerea americanilor din această zonă va atrage după sine în mod inevitabil colapsul hegemoniei americane. „O retragere masivă a armatei americane din mijlocul lumii musulmane va duce rapid la apariţia a noi războaie alături de cele deja existente, spre exemplu Israelul contra Iranului, Arabia Saudită contra Iranului, Egiptul va invada Libia şi asta va eroda şi mai mult criza credibilităţii asupra rolului stabilizator pe care îl au SUA în lume. În moduri diferite, dar imprevizibile, Rusia şi China ar putea fi beneficiarii geopolitici care să umple golul lăsat de SUA. Apoi, în astfel de circumstanţe, o Europă divizată şi temătoare va vedea cum statele membre caută noi alianţe alternative şi separate cu membrii celui mai puternic trio de pe planetă, noi, ruşii şi chinezii”, exemplifică Brzezinski.

Cu alte cuvinte, politologul de talie mondială oferă următoarele strategii, în care Orientul Mijlociu joacă un rol decisiv:
1. Provocarea de haos şi războaie în regiune prin puterea „trezirii democratice globale”;
2. Declararea oficială de război contra terorismului şi atragerea cu orice mijloc a Rusiei şi Chinei în acest conflict regional, fără şanse de soluţionare în viitorul apropiat;
3. Menţinerea şi chiar sporirea prezenţei militare americane, sub pretextul conservării stabilităţii în zonă.

Evident, toate aceste măsuri sunt mascate abil de lupta contra terorismului şi mutarea atenţiei opiniei publice asupra suferinţei musulmanilor de rând şi a oamenilor din Lumea a treia. Şi, deoarece scenariul este unul generalizat, toţi marii actori din Orientul Mijlociu – această adevărată tablă de şah a Eurasiei – Rusia, China, Iranul, Turcia, Israelul, Egiptul, Europa şi Arabia Saudită, sunt invitaţi cu sau fără voie să participe şi să se implice. Pretextul oficial este că toţi ar fi interesaţi în rezolvarea conflictelor, dar în realitate se va ajunge la un conflict de interese şi la sporirea haosului.

Ameninţarea de tip umbrelă a terorismului islamic nu este o ameninţare în sensul direct al termenului. SUA au fost serios lovite de acesta doar o singură dată în istorie, pe 11 septembrie 2001. În SUA, musulmanii sunt doar 1% din totalul populaţiei, spre deosebire de milioanele de musulmani care trăiesc în Rusia şi China. Şi, spre deosebire de aceştia, musulmanii americani sunt intens monitorizaţi şi nu există pericolul vreunui separatism musulman în vreun stat american.

Marele avantaj geopolitic al SUA în acest context este faptul că sunt separate prin Oceanul Atlantic de regiunile de conflict. Din acest motiv nu veţi vedea bărci de imigranţi musulmani care ajung în America, cum vedeţi că ajung uşor în Europa. Din acest motiv, SUA îşi permit să joace tare, căci nu joacă la ele acasă. Mai mult decât atât, America poate să joace la două capete deodată: pentru a susţine extremiştii şi a lupta, chipurile, contra teroriştilor, atrăgând Rusia şi China în conflict, şi pe de altă parte, pentru a slăbi şi şubrezi cu totul lumea musulmană.

America mai speră că folosirea musulmanilor extremişti va readuce Rusia în orbita de influentă a Washingtonului, mai ales într-o eră post-Putin. Brzezinski nu se sfieşte să declare deschis că strategia sa pro-occidentală se bazează şi pe naţionalismul rus, mai precis pe tranziţia Rusiei de la o ideologie imperială expansionistă de tip bizantin la conceptul de Rusie naţionalist-burgheză, ca parte de influenţă a Europei Occidentale.

„Viitorul Rusiei depinde de abilitatea sa de a deveni o mare şi influentă naţiune-stat, ca parte a unei Europe unificate cu adevărat”, afirmă Brzezinski, în a cărui viziune geopolitică clasică principalul duşman al Americii este Rusia, nu China.

Alţi politologi cred pe de altă parte că Brzezinski se înşeală aici. Căci, din punctul său de vedere, Rusia ar fi în ultima fază de convulsii, a dizolvării sale ca imperiu. Doar că, între timp, Rusia s-a reunificat cu Crimeea în 2014, iar, în 2008, a avut o campanie militară de succes în Georgia. Între anii 2015-2016, pentru prima dată de la destrămarea URSS, Rusia a lansat o campanie militară în afara graniţelor sale, în Siria. Rusia demonstrează că nu se dizolvă ca imperiu, ci renaşte sub forma unuia nou. Chiar dacă Moscova încearcă să devină o naţiune-stat, asta o va obliga să se extindă de la sine, căci milioane de etnici ruşi trăiesc deja în teritorii din Ucraina, Belarus, Ţările Baltice şi Kazahstan. Atât versiunea imperialistă, cât şi cea naţionalistă a Rusiei nu se potrivesc cu anticipările lui Brzezinski în privinţa acestei ţări-continent, ca fiind unul dintre statele care ar accepta să intre în UE.

În al doilea rând, Brzezinski nu ia în considerare noile puteri emergente – India, Brazilia şi Africa de Sud. În mod indirect, asta înseamnă că SUA au renunţat la ele prin eşecul răsturnării elitelor politice locale cu ajutorul revoluţilor colorate, cum a fost cazul Braziliei.

În al treilea rând, trebuie luat în considerare pericolul dezintegrării Uniunii Europene. Criza imigranţior-refugiaţi, colapsul zonei Schengen, poziţiile diametral opuse ale ţărilor pe probleme importante, creşterea euroscepticismului sunt probleme care erodează Uniunea. Aceasta nu mai este o Uniune în care Rusia ar dori să intre. Însă, mai presus de toate, interviul lui Brzezsinki demonstrează încercările disperate ale elitei care conduce America de a menţine cu orice preţ hegemonia acesteia în lume.