Labirintul românesc

Labirintul romanesc

Recomandă prietenilor:

de Gheorghe Liviu Balaban / Meritocraţia

„Te dau afara imediat / cat ai clipi / de nu te vezi! Vrei sa-ti moara copii / mama / sotia de foame? Asteapta altii 100 / 1000 / un milion la poarta! Vrei sa nu mai ai bani pentru banca / medicamente / mancare / întreţinere / haine …?”

Frica ne guverneaza, ne stapaneste vietile, gandurile, alegerile. Dorintele ne sunt conduse de instinctul de supravietuire, de nivelul primar al prezervarii vietii proprii. Frica de foame, frica de moarte, frica de esec. Legea negarii e prioritara în fata afirmarii. Vrem sa NU murim, sa NU ratam, sa NU ne îmbolnavim, si alti multi de NU. Ni se impun acesti NU, permanent, si ni se implanteaza cat mai adanc în subconstient. NU faceti alegerea aceasta pentru ca altfel NU o sa …. Suntem foarte atenti la ceea ce NU trebuie sa facem si mai putin la ceea ce ar fi bine. Legea lui NU ne covarseste existentele.

Ni se induce credinta ca este cea mai puternica lege si NU trebuie încalcata. Preocuparea primordiala a multora dintre noi este cea de a respecta legea lui NU, impusa sau autoimpusa, ca urmare a conditionarilor subtile, sugerate sau clar exprimate. Evolutia are loc în limite stricte, controlate si nu mai beneficiaza de libertatea spatiului amplu. Libertatea alegerii obiectivelor a fost înlocuita de legea lui NU.

Amplitudinea orizontului este obstructionata de pereti. Vedem numai ce se considera de constructori ca este folositor, vedem numai drumul lasat liber în fata noastra pe drumul dinainte trasat. Suntem liberi sa mergem pe acel drum si numai pe acela. Suntem liberi sa fim fericiti ca mergem pe acel drum ales de altii. Suntem fericiti ca suntem liberi sa nu alegem nimic, ca aleg altii în locul nostru. Cei mai fericiti dintre noi sunt aceia ale caror ziduri limitatoare sunt invizibile celorlalti, pentru ca pot pretinde în fata celorlalti de pe alte culoare ca ei sunt cu adevarat liberi.

Numai ei simt duritatea rece a labirintului în care se învart dupa placul constructorului. Aparenta libertatii costa mai mult decat asumarea lipsei de libertate. Colegii de labirint sunt partasi la acelasi secret al barierelor comune, nestiute de cei de pe alte culoare. Alergam liberi si fericiti între mancare si adapost. Culoarele sunt pentru toate pretentiile, aurite sau modeste. Nu ne place sa ne amestecam cu cei de pe alte culoare.

Si în sclavie exista o forma de orgoliu. Unii sclavi sunt superiori celorlalti. Esenta vietii este de a deveni un sclav din ce în ce mai superior, de a avea mai multa mancare. Pentru asta devii fiara. Pentru un culoar din ce în ce mai confortabil. Sentimentele si morala nu au loc în culoarul sclavilor dornici de parvenire. Conteaza doar dorinta de a fi un sclav mai bine hranit.

De fapt, totul se masoara în cantitatea de hrana la care ai acces. Cei mai saraci mor de foame, în timp ce cei mai bogati au la dispozitie cantitati nelimitate. Unitatea de masura universala a ierarhiei culoarelor sclaviei, mancarea. Frica de a nu le pierde ne tine privirea fixata pe drum, refuzand orice tentatie de a vedea dincolo de zid. Lasitatea noastra face zidurile indestructibile si nu soliditatea lor. În dorinta de a duce gradul de siguranta al acumularilor spre certitudine, contruim singuri noi si noi ziduri. Ne dovedim aspiratiile spre obedienta perfecta ajutand constructorul sa ne îngusteze din ce în ce mai mult culoarul. Si mai stramt, pot fi si mai obedient.

Consistenta existentei mele tinde spre zero, preaputernice constructor! Fa-mi noi ziduri! Eu ma adaptez, sunt foarte ascultator.

Dorinta de libertate este foarte flexibila, ca o nuia care mereu se îndoaie. La oricine. Pentru un castron de mancare si un mic adapost pot fi imperceptibil, nevazut si neauzit.

Nu-ti voi zgaria auzul tau celest cu scartaitul vreunei cereri, preamarite! Numai castronul si nici acela foarte plin sau prea mare. Eu sunt rezonabil în necesitatile mele. Castronul si cusca. Atat, pana la moarte si îti promit credinta vesnica.

Ne autosugestionam sa fim neputinciosi. Nu putem sa luptam, nu putem sa ne revoltam. Suntem multumiti ca facem parte din marea gloata a neputinciosilor, ca mai sunt o multime ca noi, lasi si impotenti. Spiritul de turma ne da o calma satisfactie porcina de apartenenta. Suntem linistiti stiind ca mai sunt si altii la fel. Ne gasim în asta o scuza a ratarii demnitatii personale. Ne este mai usor sa alergam muti si surzi la zgomotele realitatii prin labirintul stramtorat al conexiunii virtuale masa – cusca. Solidaritatea în lasitate a colegilor de culoar ne degreveaza de toate responsabilitatile fata de verticalitatea propriei personalitati.

Impulsurile exterioare le tratam superior si suspicios.

Totul se desfasoara pe nesimtite, cu zambetul pe buze, pas cu pas. Nu cautati semne evidente! Costructorul e foarte dibaci. S-a experimentat în timp, sute de ani. Planurile sunt amanuntite pentru toate domeniile si toate variantele, psihologic, economic, militar, social, politic s.a.m.d. Într-adevar e foarte inteligent în a construi labirintul, închisoarea. E un sahist foarte bun, gandeste cu multe mutari înainte, cu multi ani înainte.

Cand ai înteles, e deja prea tarziu sa opresti. Vei întelege ce se întampla acum, abia peste cativa ani. Se da o lege acum pentru a crea conditiile pentru ce se va întampla peste un anumit timp. Nu pare nimic în regula acum si consideri ca nu e nimic în neregula pentru a te opune, iar peste cativa ani totul este construit si pus în functiune. Nu e inteligent? Si are si administratori ai labirintului inteligenti!

Pe unii dintre acesti administratori noi îi credem adevaratii constructori. Asa se doreste. Nu trebuie sa se vada constructorii de sus, numai administratorii, care la randul lor lor au si ei labirinturile lor si administratorii lor. Si asa mai departe. Fara ierarhia administratorilor nimic nu este posibil. Vietile oamenilor trebuie administrate cat mai judicios. Constructori, administratori si alergatori orbi în realitatea personala.

Totul este bine cat timp fiecare obtine ce doreste. Nu sunt de dorit nemultumirile. Trebuie sa existe o libertate larga, laxa si libertina, dar pe culoar. Poti condamna libertatea? Nu asta doreste fiecare dintre alergatori? Poti condamna o vietate din cusca ca nu se întreaba cine procura si îi aduce mancarea? Atata timp cat are mancare, e linistita, nu încearca sa evadeze. Cu mancare se pot dresa cel mai usor diferitele vietati. Chiar si leii. Pe cei mai periculosi si neîmblanziti, care nu se lasa dresati, nu ai alta solutie decat sa îi împusti.

Natura trebuie si ea bagata pe culoar si administrata. Pe culoarul nostru fiecare suntem cei mai buni si cei mai puternici. Putem astfel sa avem orgoliul satisfacut si sa nu ne mai intereseze nimic altceva. Culoarul rezolva si aceasta problema. Cand esti cel mai bun, lumea îti apare ca un loc perfect si te agaseaza cautatorii de pete în soare. Niste ratati, nemultumiti ca nu au si ei sentimentul superlativului!

Sa visam în continuare, frati de labirint, sa meditam la magnificenta propriilor fapturi!

Sa ne consolidam labirintul minunat aducator de enorme satisfactii personale! Sa facem din labirintul nostru o piramida ca a faraonilor în care sa nu ne mai deranjeze criticii! Nu avem alta datorie mai mare decat cea de a ne consolida labirintul, piramida.

Cuvantul constructorilor. Spune-mi ce-ti doresti, ca sa stiu ce-ti promit! Magarul merge linistit daca îi atarni un morcov în fata ochilor. Vai ce rau o duceti, bietii de voi! Intrati repede în labirint unde aveti de toate, si mancare si adapost si securitate.

Labirintul e singura voastra salvare. Noi suntem salvarea voastra. O sa avem noi grija de toate problemele voastre, de toate afacerile, de economie, de sanatate, de energie, de toate bogatiile din tara. În schimb voi veti fi linistiti pana la moarte. Trebuie sa fiti cuminti si sa ne cedati noua totul pentru ca voi nu sunteti în stare sa va ocupati asa cum trebuie. Asa cum am stabilit noi ca trebuie. Asa cum consideram noi ca trebuie sa va fie bine.

Nu trebuie sa va mai intereseze decat culoarul pe care vi-l repartizam. Nu trebuie sa vedeti decat culoarul. Noi vom avea grija de labirint. Dar pentru asta trebuie sa fiti toti în labirint. Uitati orice altceva, istorie, politica, filozofie, etica si alte asemenea chestiuni care sunt oricum prea grele pentru voi. Voi sunteti prea obositi de existenta aceasta grea. Nu faceti fata greutatilor inventate de noi pentru a va baga în labirint.

Noi suntem cei care trebuie sa va administram, sa administram totul. Suntem cei mai buni administratori. Am devenit mult prea inteligenti si avem prea multe mijloace la îndemana pentru a va mai gandi sa va opuneti. Trebuie sa întelegeti ca nu exista alternativa. Cel mai bine o veti duce în labirint. Si uite ca sa va convingeti va dau si niste motive de frica, niste razboaie pe aproape, niste crize de tot felul. Avem toate mijoacele sa va convingem. Sau sa va obligam, daca nu tine pacaleala cu morcovul.

Noi va pregatim societatea ideala, vreti – nu vreti. Trebuie sa ne dati noua totul. Voi nu va pricepeti sa folositi bogatiile pe care le aveti. Drept pentru care vi le vom lua si va vom da în schimb un labirint frumos. Fiecaruia dupa serviciile pe care ni le face, bineînteles. Doar nu degeaba. Totul are un pret. Si prostia, si neputinta, si lasitatea, si tradarea, si libertatea. Trebuie sa ne platiti pretul. Asa am hotarat noi pentru voi. Voi sunteti neputinciosi, lasi, prosti si aveti o gramada de tradatori, servitorii nostri cei mai buni. Nu mai aveti scapare!

In labirint cu voi!

Nevoia de echilibru, pragmatismul ar trebui sa ne oblige sa îi criticam pe cei alesi chiar de a doua zi dupa ce i-am ales si sa facem totul pentru a le arata cine are puterea. În schimb noi manifestam un fel de sindrom Stockholm, ne iubim dusmanii si ne uram semenii, concetatenii. Mai ales pe cei mai valorosi. Din cauza ca nu le recunoastem meritele si nu le acordam încrederea de a ne fi modele si a-i alege drept conducatori, oamenii de valoare aleg sa plece.

Nerecunoasterea si nerecunostinta noastra îi alunga. Îi alungam pe cei care cu adevarat ne-ar salva si îi pretuim pe cei care ne fac rau. Apoi asteptam sa ne fie bine si ne plangem ca tara merge prost. Cum altfel ar putea merge daca e condusa de mediocri? Gandim la o scara din ce în ce mai mica. Nu avem amploarea marilor proiecte. Cine sa le faca, mediocrii ramasi în tara si care vor sa demonstreze o valoare pe care nu o au si prefera forma în detrimentul continutului?

Mintile mari pot crea mari viziuni, proiecte de amploare. Daca vrei sa ajungi sus, trebuie sa tintesti si mai sus. Atunci cand tintesti genunchiul broastei, nu te astepta sa dobori vulturi. Invidia aduna mediocritatile si alunga valorile. Combaterea invidiei si educatia pentru lucrul în echipa, pentru binele comun poate schimba lucrurile. Mai mult altruism, mai multa generozitate, mai multa bunatate.

Noi romanii nu am citit si nu am inteles povestea despre hainele imparatului si nu
ne intelegem nici macar imnul national. Popoarele isi croiesc soarta cum doresc, sunt forte uriase, indestructibile. Un popor nu poate fi distrus decat daca isi doreste acest lucru. Deocamdata, cel putin de cand au fost scrise versurile imnului daca nu cumva si mai demult, noi suntem indiferenti la soarta noastra, ne lasam purtati de valuri si nu am ajuns sa ne dorim moartea ca popor, dar nici bine nu ne este.
Lumea se misca, si ne misca si pe noi. Noi asteptam sa vedem incotro ne indreapta curentul fara a da la vasle. Nu avem puterea de a ne afirma vointa, de a ne exprima pozitia, de a striga ca imparatul e fara haine, ca alte popoare. Ne iubim conducatorii pe care i-am ales ca pe noi insine si refuzam sa le vedem gaunosenia ca si cum asta ar insemna sa ne recunoastem inferioritatea, infrangerea. Nu intelegem ca orice conducator trebuie criticat, contestat si presat sa isi indeplineasca sarcinile fata de toti cei condusi. Nu reusim sa ne constientizam puterea. Ne asumam postura de inferioritate fata de conducatorii politici deocamdata si ne vom asuma-o pe deplin fata de noii stapani.

Auzim clipa de clipa multime de vorbe, noian, puhoi, tsunami devastator ce se prabusesc peste noi. Nu mai reusim sa le cantarim, sa discernem adevarul din spatele lor. Adevarul real si nu cel creat de acele vorbe. Suntem dezorientati de prea multele vorbe. Vorbe care ne adorm, ne paralizeaza, ne opresc, ne împiedica din actiune ca niste bariere. Se arunca cu vorbe din toate partile. Rezultatul îl vedem si îl simtim. Cu totii asteptam o replica. Apoi asteptam replica la replica si asa mai departe.

Am devenit o tara de ascultatori. Ne-am oprit sa ascultam ce au de zis cei care ne fura. Noi ascultam si ei fura. Unii din echipa tin publicul ocupat si altii fura. Vorbele ne-au blocat ca un farmec spus de o vrajitoare.

Haideti sa gasim descantecul, vorbele care sa ne trezeasca din somn, din hipnoza furiilor. Haideti sa gasim vorbele putine dar constructive. Hai sa nu mai ascultam vorbele multe si sa vorbim unii cu ceilalti pentru a face ce trebuie împreuna. Sa facem pace între noi. Nu între noi suntem dusmani. Avem dusmani comuni. Sa gandim la nivel mare, nu pentru supravietuire. Sa tintim sus! Avem tot ce ne trebuie. Marele nostru plan este sa facem o tara puternica, [demna de apelativul] „mare”. Romania mare sa devina mare pe cat merita si pe cat poate. Altfel nu ne poate fi bine.

Preluare de la Meritocraţia

Comentarii:

Poți îngenunchia un popor, doar dacă îl ții în sărăcie. Adică venituri cât mai mici pentru omul de rând. Acesta va fi preocupat doar de grija zilei de mâine, de nimic altceva. Semenul de lângă el îl percepe ca pe un competitor la bucata lui de pâine. Nu este concitadin, nu este de aceiași specie, nu este amic decât dacă împreună merg la vânătoarea necesităților.

De aceea salariile sunt la acest nivel în România. Românii nu sunt chiar proști de tot și dacă nu ar avea grija zilei de mâine, ar începe să se uite în jur și să analizeze politicienii actuali. Și logic că s-ar întreba, ce caută retardul și hoțul ăla acolo sus?! Ar avea timpul necesar să se asocieze cu alți compatrioți, s-ar organiza, ar face ceva constructiv pentru el.

Dar politica sistemului capitalist românesc este de a propaga cât mai mult disocierea oamenilor, să nu existe unire, să nu aibă timp oamenii să gândească. Vina pricipală o poartă „capitaliștii” români, care au mers cu ploconul la guvernanți în loc să militeze pentru salarii normale la muncitorii lor. Normal că le-a convenit această situație.

Patronul român exploatează de rupe pe omul de rând și când acesta știe în nimicnicia lui cam cât valorează munca prestată, iar atunci când ridică obiecții la suma primită drept ”salariu”, patronul român îi spune cu seninătate că asta este legea, că el ar da mai mult dar nu-i dau voie guvernanții. Câtă bulangerie la românii de toate categoriile…

Nici cu clasa intelectualilor nu mi-e rușine. Este plină de profesori, medici, avocați, procurori, judecători, polițiști, „înalți” funcționari publici, etc. care trăiesc și muncesc în domeniul lor doar pentru șpaga pe care o scot de pe urma executării sarcinilor de serviciu. Asta este țară?! Nici într-un caz. Este un simplu teritoriu, locuit de niște „babuini”, și care până în 2020 va dispare de pa harta lumii. Va fi prima țară din istoria modernă a lumii, care se va autodesființa cu ajutorul neprecupețit al propriilor locuitori.

Am satisfacția să prind aceste momente ale căderii proștilor în sclavia perpetuă, dar cu bucuria lor de a se lăuda cu noua carte de identitate ce se va elibera începând cu 2016, care va atesta că el este „cetățean european”. Asta va fi în toată Europa, dar începutul va fi făcut pe români. Că românii, de proști și fuduli ce sunt, au fost cobaii tuturor experimentelor sistemului mondial mafiot, finanțist-democratic.

365 total views, 0 views today

Print Friendly, PDF & Email
Majoritatea cititorilor au spus că articolul este Util.
Ce părere ai despre articol?
  • Util 
  • Extraordinar 
  • Interesant 
  • Eronat 
  • Plictisitor 

Recomandă prietenilor:

Fii primul care comentează despre "Labirintul românesc"

Comentează, te rog

Copyrighted Image

Labirintul românesc

de Florentin Udrescu durată: 11 min
0
Free Web Hosting